Se facea ca scapasem firul Ariadnei si-mi era frica de toti peretii fara continut care se tot ridicau peste mine.
Apoi, am vazut pietre de rau. Si-am inceput sa le-arunc, ne-naripate zburatoare, in salturi, pe apa curgatoare. Acolo, am sezut si-am ras. De viata, de neviata, de tine, de mine, de lumina, de intuneric, asa, de ce mai rade omul, cand suna a gol, daca bate cu pumnul in piept.
Si n-ai sa ma crezi.
Da' au venit sa rada libelule.
Nu, n-ai sa ma crezi.
Da' au venit sa rada hiene, asa, ca la Disney.
Si-au inceput sa creasca arbusti pitici si beladona si-au inceput sa creasca tufisuri amare, pe marginea apei, la marginea padurii (erau refulari, ne-am inteles).
M-am ridicat de unde sezusem sa rad. Am simtit roua de dimineata, in iarba rasarita de-asta data numai pentru mine.