Noaptea dinaintea marilor plecari.
Prima data, am aflat de asta dintr-o carte, unul dintre volumele citite la lanterna de buzunar, in copilarie, mult dupa ora de culcare (care m-au transformat in adolescenta mioapa de mai tarziu). Era vorba despre un grup de copii care plecau intr-o expeditie, o poveste frumoasa cu pesteri, legende, o trupa colorata si-un catel.
Probabil ca, la vremea respectiva, voi fi asociat ceea ce citeam cu vreo "mare plecare" la bunici; odata cu varsta, s-au marit si distanta, timpul importanta aferente plecarilor.
Cred ca au crescut si parca tot cresc si expectantele; emotiile...nu stiu, sunt mai mari doar in masura in care prezentul augmenteaza trairile si trecutul le mistifica si le erodeaza.
E zbaterea placuta din piept care se arunca spre pleoape si le ridica, oricat ai incerca sa-ti repeti ca prefereabil ar fi sa dormi.
Plecarile astea, pana la urma, sunt toate expeditii (chiar daca nu e vorba de pesteri sau casele uitate). Nu-ti pasa ca Magelan a trecut primul prin stramtoare, atat timp cat marea descoperire a ei urmeaza sa o faci tu (in ideea ca o vei integra in mod real in lumea ta, abia dupa ce o vei fi vazut, mirosit, auzit si simtit singur). Pornind, deci, sa descoperi lumea, te simti, uneori, ca voinicul din poveste care a incalecat pe calul fermecat si-a purces la drum. Hai sa facem abstractie ca biletele pe care le mananca nazdravanul de cal de secol XX sunt usturatoare taman ca jaratecul din basme.
Si mergi, si mergi, si mergi, peste noua mari si noua tari, in locuri pe care nu conteaza daca le-ai mai vazut in poze sau nu. Si vorbesti si intrebi si te uiti si afli si toate astea in timp ce privesti extatic tavanul care, peste cateva ore, va fi luminat de primele raze de dimineata.
E de inteles, fie ca o constientizezi sau nu, mergi sa descoperi o parte din tine, mergi sa-ti spuna locurile pe care-ai sa le vezi pentru prima data ceea ce nu mai esti capabil sa auzi ca-ti spun si cele de-acasa. Ai nevoie de alta tonalitate, de alte efecte de culori si lumina ca, pana la urma, sa reusesti sa te privesti mai bine. Probabil ca exercitiul de a tine ochii deschisi cat mai mult timp, ca nu cumva sa pierzi noile privelisti, este uvertura revelatiei.
Trebuie sa fi avut sentimentul asta atunci cand, concentrandu-ti toata fiinta, reuseai sa te ridici pe varfuri atat de tare, incat sa ajungi la clanta usii. era, evident, usa "aceea"; usa pe care o pandeai de ceva timp si acum era momentul sa descoperi cat de minunate erau vitrinele cu bibelouri si seturi de pahare care iti stabilisera (indirect, fireste) interdictia de a calca acolo.
E noaptea de dinaintea marilor plecari. Noaptea aceea in care te gandesti peste cat timp vei mai dormi in patul tau din nou si cate senzatii se vor ingramadi intre cele doua momente, intre noaptea de acum si noaptea intoarcerii. Te gandesti cate vei afla si cate vei uita, pana atunci, si, la fel ca in timpul deschiderii usii "aceleia", toata fiinta ta e concentrata in viitor.
Poate ca asa iti dai seama cat de bine trebuie sa-ti fi fost, uneori, daca ai fi avut numai doua dimensiuni: prezentul si viitorul.